Panteonul şi teologia în epoca Imperiului Vechi au fixat preponderenţa adorării zeului Ra la Heliopolis. Arta, în timpul Imperiului Vechi şi îndeosebi din timpul dinastiei a IV-a, a atins asemenea înalte realizări în arhitectură şi sculptură, încât privirile lumii erau îndreptate asupra Egiptului, apreciat ca unul dintre miraculoasele locuri, cele trei piramide numărându-se printre “cele şapte minuni ale lumii”.
Perioada Vechiului Imperiu a fost considerată “era piramidelor”. Revoluţia în construcţii, efectuată prin înlocuirea cărămizilor cu piatra, a permis construirea mastabalelor, a piramidelor în trepte, a porţilor templelor şi palatelor.
Piramidele erau mormintele regilor, uneori ale reginelor. Tradiţia piramidelor a durat începând cu dinastia a III-a până la a XVII-a.
Iniţiatorul mormântului de tip piramidă a fost arhitectul Imhotep, înţeleptul divinizat de egipteni şi sfetnicul faraonului Djeser, faraonul fondator al dinastiei a III-a. Piramida faraonului aflată la Sakkarah are înalţimea de 61 de metri şi dimensiunile bazei între 109 şi 125 metri. Sub piramidă, săpate la mare adâncime în stânca subterană, se află camerele funerare ale regilor şi a unsprezece membri din familia sa, precum şi alte camere şi coridoare bogat decorate cu ceramică şi reliefuri.
Marile piramide ale dinastiei a IV-a marchează apogeul experienţelor şi cunoaşterilor acumulate în mileniul al II-lea î. de Chr. Ele sunt totodată reflexul forţei şi grandorii autorităţii faraonului. Sentimentul puterii şi al certitudinii ei este regăsibil în toate aspectele culturii, dar mai ales în arhitectură. Ansamblul de le Gisech, complex în care este cuprins Sfinxul (templu) şi cele trei piramide – morminte ale faraonilor Kuhu (Keops), Kafra (Khefren) şi Menkaura (Mikerinos) – , sintetizează căutările şi conceptele de geometrie parcurse în timp de la triunghiul de piramidă, de tip mastaba, la piramida de formă pură.Ansamblul, păstrat şi apreciat în timp ca cel mai reputat prin aceea că nu a fost depăşit ca grandoare şi sinteză, a rămas pânp azi unul dintre locurile de mare fascinaţie din lume. Marea Piramidă a lui Keops (având dimensiunile: înălţimea de 142 de metri şi latura de 428 metri; feţele fiind orientate perfect în cele patru puncte cardinale), era înconjurată de străzi cu mastabale. Considerată zonă rezervată, a primit numele de Oraşul Piramidei. Piramidele de mici dimensiuni, templele funerare şi mormintele particulare, mormintele hipogee (săpate în stâncă), mormintele rupestre de monarhi vor fi construite din abundenţă în cadrul arhitecturii din Imperiul Vechi.
Prin proporţii şi dimensiuni grandioase ca şi prin concepţia sintetică a formelor, arhitectura egipteană se armoniza cu orizontala peisajului, cu imensitatea cerului şi intensitatea luminii, se înscrie majestuos în acest cadru.
Templele divine erau construcţii consacrate zeilor. Edificii religioase, ele aveau caracterul păstrării legăturii între forţele cosmice şi destinul existenţei terestre. Mulţimea nu intra în sanctuare. Templul nu era o casă a rugăciunii unde oamenii puteau să-şi afle liniştea sufletului. Edificiul avea caracter simbolic, era imaginea redusă a lumii şi slujitorii lui erau preoţii.
Planul templului cuprindea spaţii cu destinaţie precisă, compartimente subordonate rigorilor cultului, distribuirea încăperilor respectând, gradual, ritualul sacru. Intrarea era flancată de doi piloni şi permitea pătrunderea în curtea interioară. Aceasta era mobilată cu altare şi statui de cult.Urma apoi marea sală hipostilă, adică sala prevazută cu multe coloane, care susţineau lespezile plafonului. Legatura cu sanctuarul o faceau mai multe săli succesive care aveau înaltimea micşorată treptat şi luminarea tot mai slabă. Ele serveau păstrării obiectelor de cult necesare serviciului religios şi creau ambianţă misterioasă. La capătul şirului de săli se afla sanctuarul, capelă cu plan pătrat sau dreptunghiular, de mici dimensiuni, cu acoperiş propriu. Aici era spaţiul sacru, Sfânta Sfintelor, care păstra statuia zeului protector. Statuia era scoasă din templul său în timpul procesiunilor şi sărbătorilor.
Templele funerare (templul lui Memnon) aveau planul, ordonarea spaţiilor şi decoraţia, la fel cu cele ale templului divin.
În interiorul lor exista însă mormântul faraonului încununat de o capelă în care erau oficiate riturile supravieţuirii.
+ 3 
- 4