Începutul istoriei artei Egiptului antic are ca punct de plecare mileniul al III-lea î. de Chr., când e realizată unificarea Egiptului sub faraonul Narmer. Din acest moment putem vorbi de epoca tinită cu capitala la Tinis, aflată în partea sudică a Egiptului. Perioada este coincidentă cu primele două dinastii faraonice. Prima dintre ele, marcată de personalitatea lui Horus Narmer sau Menes, este caracterizată prin consolidarea statului egiptean (faraon şi administraţie), organizarea irigaţiilor, primele expediţii în Nubia şi deşertul arabic, fixarea calendarului zodiacal şi dezvoltarea scrierii.
În arte, arhitectura foloseşte tehnica zidirii cu caramizi şi împrumută de la sumerieni decorarea porţilor palatelor. Are loc fondarea Zidului Alb la Memphis, precum şi construirea necropolelor regale de la Abydos şi Sakkarah (unde au fost descoperite tezaure funerare).
În sculptură, în relief şi în ronde-bosse, este semnalat debutul statuarei regale. Ca materiale de lucru sunt folosite lemnul şi piatra şlefuită precum şi metalele. Primele două lucrări în sculptură sunt reliefurile: Paleta lui Narmer şi Stela regelui Şarpe.
Paleta lui Narmer are ca temă, pe una dintre feţe, glorificarea puterii faraonului, autoritatea lui suverană; pe cealaltă faţă prezintă teme simbolice cu caracter mitologic compuse în registre etajate.
Naraţiunea implicită, cifrarea semnelor, simbolica şi caracterul pantomimic al atitudinilor, comunică, pe prima faţetă a paletei, victoria demonstrativă a faraonului într-una dintre acţiunile sale militare. Paleta lui Narmer, deşi aflată la începuturile existenţei artei egiptene, propune o complexă problematică morfologică. Dispunerea clară a formelor, organizarea lor ritmică, în diversitate morfologică şi semantică, susţin enunţul evoluat şi logic al compoziţiei. Remarcabilă, în plus, pentru debutul artei egiptene, este existenţa legii frontalităţii apărută în cadrul reliefului, elaborată în toate detaliile încă de la început. Astfel, putem constata, de la această primă operă, elementele caracteristice: capul văzut din profil, ochiul – din faţă, umerii – din faţă, torsul şi abdomenul – din trei sferturi, picioarele repetând acelaşi profil, stâng, la ambele membre inferioare.
Crearea unui spaţiu complex ca indicaţii direcţionale este datorată grupajelor de sensuri excentrice (în evantai) sau concentrice (în arc sau în sinusoide gemene, întâlnite în cerc) sau a undei purtate în sinusoida hatorică (Hator = zeiţă importantă în cadrul religiei egiptene, care avea ca semn distinctiv coarne de vacă, graţios stilizate, în sinusoide), precum şi a unghiurilor, oblicelor, verticalelor sau curbelor. Caracterul masiv al siluetelor, închise în contur continuu, şi prezenţa simbolurilor, definesc, încă de la această primă operă, capacitatea de sinteză a formei ca şi fabulaţia semantică a artistului egiptean, disponibilităţile lui excepţionale pentru claritate compoziţională, pentru diversitatea ritmurilor, pentru organizarea arhitectonică a spaţiului plastic.
Formele închise ermetic le vom regăsi în Stela regelui Şarpe, considerată prima capodoperă din istoria sculpturii egiptene. Stela regală uimeşte prin sinteza organizării compoziţiei şi, în aceeaşi măsură, prin excepţionala capacitate expresivă. Caracterul ermetic şi misterul, simbolica şi sentimentul sacru sunt prezente îngemănându-se.
Simplificarea formelor, până la epură, transformarea lor în semn şi simbol, stilizarea şi rigoarea geometriei, căutarea şi aflarea esenţei uimesc la fel de mult ca şi sinteza maximă a semnificaţiei conţinutului.
Horus, ocrotitorul cetăţii şi al faraonului în Paleta lui Narmer, reapare în Stela regelui Şarpe. Şoimul, pasărea sacră, concentrează, de astă dată evident, suverana semnificaţie a ocrotirii divine asupra cetăţii. Caracterul ideogramatic al imaginii este enunţat în această operă mai puternic decât în primul relief realizat. Mesajul este codificat. Conţinutul are sens religios şi magic.
Precum se constată, de la primele opere, putem aprecia valorile estetice fundamentale ale artei egiptene, aspectele morfologice caracteristice, rigorile organizării formei şi spaţiului plastic, ca şi reperele stilistice. Cu cele două reliefuri analizate, principiile artei egiptene se definesc conform principiilor artei mari: sinteza, claritatea, ordinea, armonia, simbolul.
Arta imperiului vechi
Arta imperiului vechi poate fi urmărită pe traseul dinastiilor a III-a, până în dinastia a VI-a, între anii 2660 şi 2180 î. de Chr. Apogeul este înregistrat în timpul dinastiilor a IV-a şi a V-a. Autoritatea politică şi prosperitatea economică vor atinge maxime spre 2600 î. de Chr. În timpul dinastiei a IV-a, celebră datorită personalităţii faraonilor Snefru, Keops, Khrefen şi Mikerinos. Aceştia sunt faraonii care au cristalizat locul şi puterea indiscutabilă a suveranului monarh.
Faraonul, situat în vârful piramidei sociale, este considerat de origine divină. Dinastia a IV-a va fi cea în care se va impune titlul regal de “fiul lui Ra”. Statul faraonic are stabilită capitala, de astă dată, la Memphis. În artă sunt fixate rigorile şi emblematica sacră.
+ 2 
- 5